Am crezut că, într-o zi, buzduganul va lovi în uşa mea şi am să ies să te îmbrăţişez. Vroiam să-ţi revăd calul alb. Mi-ai promis că îl voi călări cândva... Şi acum, când, în sfârşit, aş fi putut... Ne-ai lăsat să rătăcim printre faruri de maşini... Trebuia să creştem mari şi să luptăm cu toţi zmeii din lume, nimeni nu mai vrea să lupte, Făt Frumos... Oamenii nu au timp să mai fie viteji... unii spun că viaţa e o luptă, dar foarte rar aud pe cineva care să fie sigur că a câştigat sau a pierdut... Mi-ai promis că o să mă înveţi ce e onoarea, Făt Frumos... dar nimeni nu mai foloseste cuvântul ăsta... nici în reclame nu l-am auzit... foarte rar, prin filme, dar mereu apare unul care spune că eşti prost dacă ai onoare... Ai plecat şi nu m-ai lămurit...

În fiecare seară, ajungem în acelaşi loc, Făt Frumos... nişte case mici... iar eu ştiu sigur că am fost în castelul tău ... mi-ai spus că nu pot să stau mult, venea zmeul şi trebuia să vă luptați ... şi toţi oamenii fac aceleaşi lucruri... Cei singuri intră în casă, aruncă nişte chei pe masă, se duc la frigider, scot o sticlă, beau şi privesc în gol... Apoi se trezesc ca din vis, se duc în altă cameră, se aşează pe canapea şi dau drumul la televizor... În fiecare seară mii de oameni fac aceleaşi lucruri, în acelaşi timp, în aceleaşi case mici, Făt Frumos...

Am fi putut fi singuri, Făt Frumos... Mi-ai promis că nu o să dormim două nopţi în acelaşi loc, Făt Frumos... că o să zburăm peste munţi, călare pe caii noştri albi şi o să călătorim în acelaşi timp cu stelele, şi unde vom vedea o luminiţă cât de mică, acolo vom coborî şi vom înnopta... M-am gândit că nu o să pot zbura, Făt Frumos, dar eram sigur că voi călători... Şi luminiţe sunt peste tot, Făt Frumos, asta mă doare... nici măcar nu ar fi trebuit să le căutăm... e mult mai simplu decât pe vremea ta, şi tu nu eşti aici... Spuneai să-nconjurăm pâmântului şi să răspândim Binele în lume, dar nu mi-ai spus niciodată ce înseamnă Binele... Nu ai apucat...

De ce m-ai lăsat Făt-Frumos?! de ce tu?! M-ai lăsat să rătăcesc printre faruri de masini ... nu ştiu drumul spre castel si acasă doare ... de ce m-ai trădat Făt-Frumos?! de ce tu?! ... Treci încoace să lupţi să m-ajuţi să câstig, nu mai ştiu să iubesc, fără tine mi-e frig...

... m-ai lăsat cu ochii în soare... Vreau să fac tot ce făceai tu şi să trăiesc cum trăiai tu, Făt Frumos, şi să îi învăţ şi pe alţii... Prietenii trebuia să mă ajute, nu Făt Frumos...
Trebuia să plecăm împreună la drum... Trebuia să ştiu să îi aleg, nu, Făt Frumos?... Ei bine, află că sunt singur ...

De ce ai plecat Făt-Frumos?! de ce tu?! M-ai lăsat să rătăcesc printre faruri de maşini ... nu ştiu drumul spre castel si acasă doare ...

Sunt singur ... Şi tu nu eşti aici... Fomilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă... Sunt înconjurat de nişte idioţi în costume gri cu care mă văd miercurea la mall şi care cântă cântece despre bere şi nici măcar nu-şi mai amintesc de tine... îmi spun că au cunoscut-o doar pe Ileana Cosînzeana, că de tine nu-şi aduc aminte... şi râd, Făt Frumos, râd de tine, râd de mine...
Trebuia să fii aici, laşule... să ne înveţi să luptăm... să ne vorbeşti despre onoare şi prietenie... să ne spui despre sacrificiu... Trebuia să rămâi aici, ca să te poţi apăra, Făt Frumos, pentru că eu nu o pot face în locul tău, pentru că nu m-ai învăţat, Făt Frumos... ai plecat ca un laş, Făt Frumos... şi nu ne-ai învăţat nimic...

Te urăsc, Făt Frumos, te urăsc în numele tuturor calculatoarelor din lume...
Tastez numele tău şi mii de pagini îmi vorbesc despre tine... Şi tu nu eşti nicăieri, Făt Frumos... Şi nici Zmeul nu mai e printre noi... Aşa aş fi fost sigur că ai existat... Ai plecat, Făt Frumos, şi ai luat cu tine şi Binele şi Răul... Te urăsc, Făt Frumos... Te urăsc!

. . . .